Contacteaza-ne!
Bucharest

Prescripția dreptului de a cere executarea silită în materia dreptului real de ipotecă imobiliară

Apreciem că tema prescripției dreptului de a cere executarea silită este o temă asupra căreia este util să ne aplecăm, având în vedere multitudinea situațiilor în care aceasta se invocă, prin raportare, inclusiv, la anumite momente temporale afectate de legea aplicabilă, fiind vorba în cazul de față despre Codul de procedură civilă de la 1865 sau Codul de procedură civilă, în vigoare.

Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este reglementat de dispozițiile art. 405 alin. din Codul de procedură civilă de la 1865, care prevede următoarele: ,,Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.”

Reglementarea mai sus citată a fost preluată și în contextul legislativ actual prin art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, care prevede: ,,Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani.”

Din analiza celor două texte, constatăm că, în materia prescripției dreptului de a cere executarea silită, reglementarea este una asemănătoare, însă legiuitorul a făcut o nuanță care, în opinia noastră, vine să clarifice anumite situații în care practicienii dreptului, dar și instanțele de judecată, au avut opinii contrare la aplicarea termenului de prescripție, în special în ipoteza analizării unei creanțe garantate cu ipotecă imobiliară.

În continuare, vom pleca de la situația premisă a executării unui contract de ipotecă ce a garantat un contract de credit, după trecerea unui termen de 4 ani de la momentul la care s-a născut dreptul creditorului de recupera creanța garantată.

Pentru ipoteza prezentată, practica este una neunitară, existând două opinii contrare:

Într-o primă opinie, se apreciază că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, având în vedere natura creanței principale și întinderea aceluiași termen inclusiv asupra garanției imobiliare, având în vedere caracterul acesteia de accesoriu, ipoteză îmbrățișată de o parte dintre instanțele de judecată – de esența ipotecii, în regimul codului civil anterior este tocmai această accesorialitate a dreptului de ipotecă, care nu poate fi disociată de regimul dreptului personal de creanță căruia îi este atașat. (…)[1]

Se mai reține astfel în jurisprudență că, în ceea ce privește contractul de ipotecă, se impune aplicarea prevederilor art. 1800 alin. (1) pct. 1 din Codul civil de la 1864, care stabilește că ipoteca se stinge ca urmare a stingerii obligației principale. Astfel, la data stingerii prin prescripție a obligației născute prin contractul de împrumut, s-a stins și ipoteca pe cale accesorie[2].

În cea de a doua opinie, se apreciază că este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani, fiind pus în discuție un drept real, respectiv dreptul de ipotecă – În ceea ce privește titlul de creanță contractul de ipotecă autentificat de notarul public (…) sub nr. (…), încheiat intre (…) si X, termenul de prescripție a executării silite este cel de drept comun pentru drepturile reale, respectiv termenul de 10 ani ( art. 405 alin 1 teza 2 Cod proc. civ. de la 1865). ().[3]

În același sens, se mai reține că, deși acțiunea principală referitoare la valorificarea creanței s-a stins prin efectul prescripției, aceasta nu are consecințe asupra prescripției garanției ipotecare, ce supraviețuiește stingerii prin prescrierea a acțiunii principale (ceea ce înseamnă că bunurile ipotecate vor putea fi urmărite în continuare).[…]De asemenea, este neîntemeiată susținerea intimaților că ipoteca este o garanție care nu are o existență de sine stătătoare decât ca urmare a existenței unei datorii, iar stingerea datoriei prin prescripție duce automat la ineficacitatea actului Contract de Ipotecă.[4]

Urmare a celor menționate anterior cu titlu de exemplu, constatăm că există o practică neunitară în ceea ce privește termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a contractelor de ipotecă imobiliară, garanția unei creanțe personale.

Opinia pe care noi o îmbrățișăm este cea potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită aplicabil situației premise expuse anterior este de 10 ani, având ca fundament o interpretare sistematică dar și teleologică a dispozițiilor legale incidente.

Așadar, în cazul creanțelor garantate cu ipotecă este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale, acesta fiind introdus prin art. 158 din OUG nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă de la 1865, ca o excepție de la prevederile Decretului nr. 167/1958.

Dreptul de ipotecă consemnat prin contractele de ipotecă este un drept real, supus prescripției de 10 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 405 din Codul de procedură civilă de la 1865, coroborate cu dispozițiile art. 158 din OUG nr. 138/2000 și respectiv, art. 6 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă.

Foarte important este faptul că, prin introducerea art. 405 Cod de procedură civilă de la 1865, legiuitorul nu a făcut niciun fel de mențiune că numai drepturile reale principale (de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie) ar beneficia de termenul de 10 ani, acestea fiind oricum imprescriptibile.

De vreme ce toate celelalte drepturi reale, altele decât ipoteca sunt imprescriptibile, putând fi pierdute numai prin uzucapiune, în mod evident că introducerea art. 405 in Codul de procedură civilă de la 1865 se referea în mod cert la dreptul de ipotecă, drept care, în toate cazurile, este legat de un drept de creanță.

Regula accesorium sequitur principale reprezintă un principiu de drept general, înlăturat în acest caz de un alt principiu de drept, respectiv specialia generalibus derogant, potrivit căruia atunci când exista concurs între o normă generală și o normă specială, norma specială va prevala.

Astfel, art. 405 din Codul de procedură civilă anterior, dar și art. 706 alin (1) din Codul de procedură civilă actual, reprezintă norma specială în raport cu Decretul nr. 167/1958, respectiv Codul civil și principiul accesorium sequitur principale.

Prin legislația curentă, respectiv art. 2504 din Cod civil actual se poate remarca că legiuitorul a clarificat problemele de interpretare anterioare în legătură cu termenul în care poate fi exercitat dreptul de ipotecă, stabilind în mod expres că prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară.

În sensul independenței contractului de ipotecă s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție[5], reținând următoarele:

,, În ceea ce privește independența și întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deși, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligațional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanțări. […]

Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate, ce rezultă din faptul că ipoteca poate fi transferată independent de creanța principală, conform art. 2.358 din Codul civil, iar rangul acesteia poate fi cedat altei ipoteci, în sensul art. 2.427 din Codul civil. Prin urmare, legătura dintre ipoteca și creanță nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanță.. […]

Din interpretarea art. 2.372 din Codul civil se degajă principiul specializării ipotecii, sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost constituită, a părților, a cauzei ce a determinat instituirea sa, în sensul de act sau fapt juridic, ca izvor al obligației garantate, precum și în ceea ce privește descrierea bunului sau a bunurilor ipotecate, necesitatea acestei specializări fiind determinat de asigurarea securității și stabilității circuitului civil în materia garanțiilor, printr-o informare corectă și completă a terților în ceea ce privește garanția ipotecară. Mai mult, descrierea bunurilor ipotecate servește și la proporționarea garanției cu creanța garantă, permițând creditorului să aleagă, în caz de neplată, ce bunuri vor putea fi executate ori debitorului să ridice anumite excepții, evitându-se astfel o urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilității ipotecii.[…]

În același sens, noua reglementare aduce mutații considerabile în ceea ce privește accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanța principală, conform art. 2.358 din Codul civil, poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanță încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 din Codul civil, sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) din Codul civil, și poate supraviețui stingerii obligației principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) din Codul civil. […]

În consecință, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanțial caracterul executoriu al contractului de ipoteca, în măsura în care nu exista nicio dispoziție legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens se poate aprecia ca legiuitorul însuși a considerat necesară extinderea „beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipoteca, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanții reale”, pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.

Cum precizam în partea introductivă a prezentului articol, în contextul legislativ actual, s-a făcut o nuanță în ceea ce privește aplicarea termenului de 10 ani. Astfel, dacă înainte acesta se aplica doar în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, dând posibilitatea interpretului de a restricționa aplicarea termenului doar în cazul acțiunilor reale imobiliare, respectiv acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun – sunt incluse în categoria acțiunilor (cererilor) reale, cererea în revendicare (prin care se află dreptul de proprietate), cererea confesorie (prin care se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate) cererea prin care se apără un drept real accesoriu[6], în contextul legislativ actual, termenul de 10 ani este aplicabil în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, aici putând a înțelege orice titlu prin care se valorifică un drept real, act translativ de proprietate, act de constituire garanție reală imobiliară, etc.

Însă, o interpretare restrânsă, în sensul de a aplica termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 10 ani, doar în cazul acțiunilor reale ce au ca scop valorificarea unui drept real, inclusiv dreptul de ipotecă, ar fi lipsită de suport și raționament judiciar, producându-se astfel o discriminare între cei care deja beneficiază de un titlu în materie reală-cazul creditorului garantat cu ipotecă imobiliare și cei care, pentru a-și valorifica dreptul real de garanție sunt nevoiți să introducă acțiuni reale, în cele din urmă, atât existența directă a titlului, dar și o eventuală admitere a unei acțiuni reale întemeiată pe dreptul de ipotecă, au aceeași finalitate pe care cu siguranță, legiuitorul a avut-o ca fundament în legiferarea normei prevăzute la art. 405 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865.

Sigur că, pentru identitate de rațiune, nu trebuie să facem distincție între titluri în materie imobiliară și hotărârile pronunțate în cadrul acțiunilor reale imobiliare, de vreme ce scopul final al ambelor categorii menționate supra este similar, respectiv protecția drepturilor creditorului ipotecar și, evident, eficacitatea, în cazul situației noastre premise, a dreptului de ipotecă.

În final, ne exprimăm opinia că, în situația punerii în executare a unui contract de ipotecă imobiliară care a garantat un împrumut, termenul de prescripție aplicabil este de 10 ani, astfel cum prevede ultima teză a dispozițiilor art. 405 alin. (1) Cod proc. civ. de la 1865, respectiv 706 alin. (1) din Cod proc. civ.

Av. Andreea Topală

Senior Associate


[1] Sentința civilă nr. 682/2019 pronunțată de Judecătoria Dej la data de 02.06.2019

[2] Decizia civilă nr. 804/Ap/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 23.05.2019

[3] Decizia civilă nr. 206/ap/2018 pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 16.02.2019

[4] Decizia 1013/LP/2017 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 18.12.2017

[5] Decizia nr. 60 din data de 18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de dezlegare unor chestiuni de drept

[6] a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept Procesual Civil, curs selectiv. Teste grilă, ediția 3, Editura All Beck, pag. 20

Share

STOIAN-PREDOIU SOCIETATE DE AVOCATI

STIRI

Stoian - Predoiu sunt în permanenţă conectaţi la evoluții legislative și instituționale

Stoian-Predoiu Societate de avocati
Servicii PremiumTax SRL
SP INVESTMENT
CONSULTANTS SRL